Lev Tolstoi văzut de Ilia Repin

Repin a fost pentru prima oară în casa lui Lev Nicolaevici Tolstoi, între 9 și 19 aug ust 1887, când a pictat două portrete, iar în 1891, l-a vizitat la Iasnaia Poliana pentru a doua oară. Lev Tolstoi poseda acel uimitor dar de a transmite oamenilor din jur propria lui stare de spirit. Oriunde își făcea apariția (și ce apariție!), influența lui se revărsa asupra tuturor, animându-i cu forța geniului lui, punând în umbră interesele mărunte de zi cu zi, și inspirându-i pe toți. llia Repin mărturisea că în prezența lui era parcă hipnotizat și nu putea decât să se supună voinței lui. Repin îi descrie fața, sprâncenele stufoase și încruntate, nota tragică din glas, ochii sfredelitori ce vădeau un adevărat stăpân. Nimeni nu îndrăznea să-l întrebe de vorbă pe marele scriitor sau să-i răspundă în zeflemea. Totuși era omul cel mai bun, cel mai delicat, un aristocrat. Unul cu râs molipsitor. Cugetările lui Tolstoi erau pline de înflăcărare, chiar radicale, și îl răscoleau pe Repin până într-atât, încât acesta din urmă, amețit de vehemența cu care maestrul găsea metehne artei și culturii, își pierdea și somnul. Văditu-s-a că Tolstoi a avut o slăbiciune pentru artă. Artiștii roiau în jurul lui, încercând să-l surprindă pictat pe pânză sau sculptat în piatră. Cu toate că purta haine sărăcăcioase și pantofii direct pe picior (îi plăcea să meargă mai ales desculț), Lev Nicolaevici avea o alură impunătoare, mersul sigur –  asta însemnând că putea mărșălui forțat pe o distanță de două verste (2×1067 m), după care se arunca direct în râu, fără probleme. Avea o forță fizică uriașă – putea să are pământul vreme de șase ore, fără să obosească. Un episod interesant este cel în care L. Tolstoi și Repin au pornit pe ger să viziteze familii care primeau tainul acasă. Sania care îi transporta, fără șine pe tălpi, s-a răsturnat într-o râpă adâncă, trăgând și calul după ei. Calului nu i se mai vedea decât capul prins în hamuri, răsturnat în albul imens și înghețat; s-a smucit o vreme, după care s-a potolit, iar eroii noștri au rămas îngropați și ei în troiene până la piept. Părea să nu mai fie nici o soluție salvatoare și totul încremenise sub hlamida albă, când Lev Nicolaevici a aruncat șuba lui de cinci puduri (5×16,38 kg) înaintea calului și bătătorind omătul și-a croit drum până la el, ca să iasă în drum. „Vântul de miazănoapte ridica din jurul nostru nori albi de nea. Profilat pe cerul albastru, Lev Nicolaevici, în timp ce înota în zăpadă, părea un zeu mitologic ieșind dintre nori. Fața lui cu trăsături energice se îmbujorase, iar în barba-i albă străluceau firele albe și chiciura prinsă de ger, înainta aidoma unui vrăjitor, cu mișcări hotărâte și armonioase”. Eliberând calul din hulube, acesta îi trase afară din râpa-nzăpezită. Nu a trecut nici țipenie de om. În final, totul s-a sfârșit cu bine!

O altă vizită are loc după 20 de ani,  în anul 1907, când Lev Tolstoi avea 79 de ani, Repin 63 de ani. Lev Nicolaevici era plin de vlagă, dar „căpătase seninătatea desăvârșită a celor drepți”. Lucra la „Cerc de lectură”, într-o ediție nouă, revizuită și adăugită. Îți lăsa impresia că nu trăiește decât pentru asta. Programul lui zilnic era același.

Dimineața până la nouă se plimba pe jos.

Pe urmă lucra fără întrerupere până la unu și jumătate, timp în care nu îndrăznea nimeni să intre în camera de lucru, ca să nu-l tulbure.

Familia lua masa la douăsprezece și jumătate, iar el mânca singur pe la ora două.

După masa cobora până la copacul săracilor unde îl așteptau, uneori încă din zorii zilei, o mulțime de pelerini, bărbați și femei, calici, drumeți de prin alte locuri și uneori și călugărițe, care veneau să-i ceară ajutor.

 După ce-i primea pe acești oameni cu frica lui Dumnezeu, Lev Nicolaevici se plimba călare vreo două ore, prin împrejurimi.

Se întorcea la cinci și se odihnea o jumătate de oră înaintea mesei.

O poveste de atunci e relatată memorabil de Repin, care, provocat de Lev Nicolaevici, dă curs invitației de a alerga la trap în jos, pe povârnișul pădurii din jurul conacului. Eroul lui era comparat cu dumnezeul rafaelian al lui Ezechiel. Regele ielelor, cu barba spintecată în două, strălucind în vânt, cu lumină aurie, diafană, învăluindu-i capul. La un moment dat, în fața lor apare un mesteacăn tânăr, ce se arcuise de-a curmezișul drumului, închizând trecerea. Repin zice: „Am înghețat. Mi-am dat seama că pomul îi venea în dreptul pieptului, iar calul zbura ca vântul. În aceeași secundă, el se aplecă în șa și trecu mai iute ca gândul pe sub arc”. A trecut și Repin, dar trunchiul mesteacănului i-a cam ras spinarea… „Ce om neînfricat și imprudent!”, gândi Repin.

Tolstaia zicea cu nemulțumire că pictura lui Repin din 1909, în ulei, reprezentându-l pe Lev Nicolaevici în fotoliul roz, nu-i reprezentativă pentru titan, de fapt, nici măcar pentru omul Tolstoi. Sunt de acord cu ea. Din păcate, ce scanasem anterior din desenele și picturile lui Repin, am șters, așa încât nu am la îndemână decât o reproducere alb-negru, foarte neglijentă. Totuși, având ilustrația, cine dorește, poate căuta pe net varianta color.

fotoliul roz in stil chanel

Am expus câteva din ilustrațiile lui Repin la două din scrierile lui Tolstoi, și anume:

„Ce-i ține pe oameni în viață”

ce ma tine in viata

ce te tine in viata

„Ce avem de făcut?”.

ce e de făcut

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s