Unde ești…

SUNT O BABA COMUNISTA

…copilărie…?

Când am văzut pliantul, m-a pufnit râsul, dar parcă nu era râsul meu!*… Să mă duc, să nu mă duc? Cine ar vrea să-și amintească de perioada comunismului? M-am dus să văd spectacolul, după ezitări, pentru că eram curioasă, și în plus, aveam chef să ies în lume, prea stătusem izolată, în casă, la cărticit. Coregrafia show-ului îi aparține Aleishei Gardner, libretul lui Dan Lungu, muzica Cari Tibor, de colaj tot Aleisha s-a ocupat, iar de scenografie Ionuț Cristian Marin. Și nu am regretat, spectacolul a fost reușit!

Gustul copilăriei.

Mi-am văzut toată copilăria în baletul-spectacol „Sînt o babå comunistå”, mai puțin tizicul, de ăsta nu am auzit nici ca termen, dar nici nu aveam cum, m-am născut și am crescut într-un oraș din Transilvania. În fotografia de mai jos, o scenă din balet, se vede cum femeile de la țară băteau tezicul (tizic), cu picioarele desculțe.

BALET

Vacanțele mi le petreceam, mai toate, în casa bunicilor, la țară, dar acolo focul era făcut în sobă cu lemne.

Optimismul meu și bucuria de a trăi își au rădăcina acolo, în viile și-n cireșii Hxxxxxxxxxxx; poate ți-am mai povestit încă o dată că fructele din comuna părinților mei aveau un gust și-o savoare incredibilă!… Îmi persistă și acum în nări mirosul perelor din pernele bunicului meu Luca (din partea mamei -asta-i porecla, numele era știi-tu-care) – dulgherul și tâmplarul român al comunei. Îi tăiasera picioarele și stătea proțăpit pe un pat înalt de străjac (< strijac), sprijinit în perne țărănești țesute în in de bunica. Ei bine, una din pernele astea producea fructe pentru nepoții lui. Nu pot spune ca eu eram favorita, pentru că își iubea toți nepoții. Când treceam pe ulițele satului, mama îmi spunea cu mândrie: „uite, șura aia și aia e făcută de bunicu’, știi porumbarul (sau coșar, sau cum ii spuneau ei coșer-ul) ăla, și ăla, da, și acoperișurile”; nu era uliță pe care să nu fi construit ceva. Spune-mi, câți dulgheri fără arginți se cunosc azi? Alte timpuri…Cât a fost pe picioarele lui, toată familia, destul de numeroasă, a dus-o bine. Stupii pe care îi avea, îi mai țin minte numai din fotografii. Bunicul și bunica erau parcă desprinși dintr-un basm. Ce bun gust avea copilăria pe atunci!

Cireșele copilăriei, perele, zarzării, prunele, rozinchinele aveau un parfum ce nu se compară cu cel al fructelor de astăzi. Și nu sunt nostalgică chiar deloc! Caramelele tari, zahărul de ”gheață”, portocalele și bananele date pe sub mână, șerbetul de trandafiri de la (F)Alimentara, ciocolata chinezească cu imaginea Palatului de Iarnă din Sankt Petersburg, prăjiturile – Savarina, Africana (de care pomenește și Dan Lungu, ed. 2011, la pg. 151) etc. Gusturile acestea aparțineau orașului. Și mai ales…nicio masă fără pește, salamul de Sibiu etc.

Culorile copilăriei.

Negru și maro, cam ăstea erau culorile în comunism. Albastrul în fabrici. Și alb în spitale și laboratoare. Nu culori vii, frumoase, ci terne. Cenușii. Rafturile sordide din magazinul universal cu aceiași pantofi, dar mărimi diferite, toate la fel! Singurele haine colorate erau aduse din Occident, primii blugi Lee cumpărați din shop-ul din centru.

Cărțile copilăriei pe care mi le citeau ai mei la culcare, asta până am învățat să citesc, sunt puține la număr, mă rog, mai erau câteva, dar numai din ăstea îmi citeau regulat:

  • Povești nemuritoare (vreo 10 volume) – Ispirescu, Creangă, frații Grimm etc.
  • Cosette de Victor Hugo, ediția din 1966
  • Cartea, foarte la modă pe atunci, a lui N. Batzaria despre Haplea si Frosa, nu-i mai știu titlul…
  • Volumul de povestiri al lui Charles Perrault, ediția din 1969, ce cuprindea și morala poveștii, și uneori și altă morală, după caz, ceva ce nu mai găsești în cărțile de azi.

Romanul omonim al lui Dan Lungu a apărut acum câțiva ani buni, dar nu l-am citit până luna trecută. Titlul a fost cu semne de întrebare pentru mine, părând că țintește numai spre vârsta a treia, dar cum baletul mi-a plăcut, am vrut să văd în ce măsură corespunde cărții. La vreo zece ani de la căderea comunismului, doi pensionari, Emilia și Țucu, sunt surprinși într-un oraș provincial de vestea sosirii din Canada a fiicei lor, Alice, cu logodnicul ei. Cuplul sosește, dar în pofida insistențelor părinților (care s-au pregătit românește cu sarmale, văruitul scărilor și țoalele scoase de la naftalină), trage la hotel. Când Alain, logodnicul, pune întrebări despre dictatură, cei doi pensionari, Emilia și Țucu, mai curând evită subiectul, fiind siguri că ginerele nu are cum să înțeleagă de ce ei regretă acea perioadă, deși nu fuseseră niște răsfățați ai regimului. Cele două experiențe de viață diferite nu fac altceva decât să nască susceptibilitatea, reticența și stinghereala de ambele părți. În perioada de dinaintea alegerilor electorale din România, Alice, acum însărcinată,  își sună mama și o sfătuiește să nu voteze cu comuniștii. Deși bunăstarea fetei se datorează în bună măsură părinților, mama și fiica se află pe poziții ireconciliabile. Nu mai continui cu povestea cărții, poate mulți ați citit-o. Este o imagine destul de fidelă a ceea ce a fost, din care nu lipsește umorul, acum că putem privi detașați (?)…Iar vizitele de lucru ale tovarășului, pentru care stătea producția, pentru curățenie generală (și vopsirea inclusiv a bradului din curte, să pară mai verde), am văzut-o și pe vremea primului președinte de după marele deranj (1989).

20150603_195440

 

Imaginați-vă cum un monstru stă pe scenă în fața voastrå. Îl vedeți? Monstrul ăsta e comunismul: mileul de pe televizor este gura lui, ochii sunt cele două lumini verzi centrale, toată figura verde strălucitoare este cea a unui demon, cea a molimei „roșii”, halatele albastre sunt muncitorii din producția comunistă. Cu toate acestea, copilăria a stat cumva sub o cupolă de sticlă, părinții au știut să-și ferească progeniturile de rău. Lumea era mai așezată, mai liniștită. Vremurile, în general, mai tihnite. Se dorea uniformizarea. Personaj altfel, Rozalia.

Zilele trecute m-a întrebat un belgian dacă regret ceva din comunism. Părea de-a dreptul stupefiat când i-am spus cât uram cozile la care stăteam de la două noaptea până la 7 dimineața pentru o bucată de unt, adică nici nu știa de ele, deși există literatură pe tema asta, dar pot spune că a rămas înmărmurit când am început să-i spun că regret școala de atunci. Pe lângă inteligența vârstei, aducea a 60 și ceva de ani, părea să aibă o candoare și o serenitate, care s-au diluat cu bunăvoință cu tot, la auzul afirmației mele. Am dat să spun că se făcea carte pe vremea aia, din păcate nu ca acum, numai la anumite școli și numai de către anumiți dascăli, că s-a și schimbat în atitudine. Eu dădeam să o țin pe-a mea, el pe a lui, și în sensul ăsta a făcut gestul sugerării unei fante plecând de la minte, semnul îngustimii ideologiei, și brusc am renunțat să insist, spunându-i sec că știința e știință, indiferent de epocă, și în epoca de aur toată școala românească a fost la înălțime, iar dascălii își aveau soclul după merit, evident erau și abuzuri, pe de altă parte, nu existau atâtea oportunități ca acum…, după care am zâmbit amândoi, eu amar, el știutor, cu constatarea cât „a progresat” România în ultimii 20 de ani!…

*Femeile sunt foarte sensibile când vine vorba de vârsta lor. În plus, lumea cam ocolește subiectul „comunism”, așa se face că eticheta de „babă comunistă” înseamnă dezastru total. Orice asemănare cu realitatea este, așadar, absolut întâmplătoare. Titulatura face trimitere numai și numai la un personaj din roman, anume la Emilia.

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

9 Responses to Unde ești…

  1. lucillette says:

    Culorile vii sunt menite să-ţi ia ochii şi cumva apoi sufletul. E drept că aduce inţial bucurie, dar uneori luciul din afară nu se păstrează şi în profunzime, aşa încât satisfacţia poate fi uneori cam amăruie mai ales spre final.
    Sunt câteva lucruri de regretat de pe vremea aceea. S-ar putea spune pe de altă parte că “fericiţi cei săraci cu duhul”. Cam în asta constă diferenţa între atunci şi acum….

    Like

    • pathtomysoul says:

      Eu vorbeam de oferta din magazin, la vremea aceea eram copilă, aș fi vrut să am de unde alege, oricum nu eram pretențioasă și nu comentam, dar în sinea mea le găseam hidoase, trebuia sa recurgi la pile, ca sa iei o pereche de pantofi cumsecade. Luciul, dacă îmi permiți, chiar e specific suprafetei. Amăruie presupun ca se referă la muncă. Sunt multe de comentat pe tema ăsta si

      Like

      • pathtomysoul says:

        Îmi cer scuze, un ecran sensibil. Ziceam că sunt oricum subiectivă. Multumesc pentru comentariu, Lu.

        Like

        • lucillette says:

          Culorile vii, în concepţia conducătorilor acelor vremuri, te îndemnau la visare, visul apoi îşi cerea dreptul de a se împlini, aşa încât, oameni precauţi, le-au scos dintr-un început din peisaj, pentru a nu chinui omul degeaba, om care era dorit multilateral dezvoltat, doar spre munca, evident.
          “Luciu” nu era aici folosit cu sensul principal. “Amăruie” era pt senzaţia ce-ţi rămâne în sufletul covârşit de prea multă splendoare a culorilor(iar sens figurativ), care, în final, rămân sau se reduc la gri, cenuşiu.
          Rămâi subiectivă, este tot ce putem face în anumite împrejurări.

          Like

  2. pathtomysoul says:

    Eu zic că sunt subiectivă. Tu, cum? Paranteză, am încercat să prezint copilăria cu ochii de atunci. Acele culori sunt un aspect minor al ei, ea fiind extrem de fericită. Fraza finală între subiectivismul meu declarat vis -a – vis de perioada trăită (per. II, sg.) și conciliantul este „tot ce putem face în anumite împrejurări”(pers. II, pl.) să fie recunoașterea, în sfârșit, a imperfecțiunii? De către cine, mă rog? Să fi sugerat cumva un imperativ? Trebuie că știi mai bine, Lu!

    Like

    • lucillette says:

      Eu? Eu sunt…eu. Nicicum şi oricum. Nu merită să-ţi baţi capul cu ceea ce spun eu. Cu atât mai puţin să porneşti o analiză pe text. Al meu.
      Să fi recunoscut imperfecţiunea? A cui? A perioadei? Toată lumea o (re)cunoaşte.
      Niciun imperativ, doar o blândă (sau resemnată) acceptare….

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s