De Sf. Ilie

Iartă-mă, Tată!

Atât ar fi trebuit să spun! Nu am putut articula cuvintele. A spus-o altcineva în locul meu. Eu nu am putut, inima îmi era împietrită. Nicio lacrimă nu am vărsat, deși aș fi vrut să te bocesc precum bocitoarele satului. Viața s-a scurs încet din tine și sfârșitul părea previzibil și inevitabil, dar mi-aș fi dorit să nu fi survenit atât de curând, deși erai în vârstă deja. Mai puteai trăi. Mult prea curând. Un fir s-a rupt atunci în mine.

Ai trecut la cele veșnice fără să îți cer iertare! La înmormântare, ca să anihilez suferința ce mă paraliza, am ascultat cu luare-aminte slujba preotului – neînsemnată, slabă chiar, de parcă erai un oarecare. Și cu mult prea mulți viermi în ea.

Când decisesem să fac pasul important, tu singur m-ai întrebat dacă sunt fericită. Și abia când nu ai mai fost, fizic vorbind, căci asta-i absența pe care o resimt cel mai tare, am început să mă gândesc la fericire. M-ai întrebat atunci de patru ori. Ai insistat, prinzându-mi mâinile și privindu-mă în ochi cu privirea ta pătrunzătoare. A treia oară, mi-ai spus că nu e nicio rușine să dau înapoi, dacă nu sunt convinsă sau am cea mai mică ezitare. Iar când a venit momentul, ai plâns. A fost prima și ultima dată când te-am văzut plângând.

Nu se prea întâmplă să te visez. Astăzi, în timp ce mă gândeam la tine și la dorința mea de a te visa, mi-ai apărut între norii alergători de pe cer și mi-ai surâs. Și eu ți-am zâmbit înapoi. Te iubesc, Tată!

 

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s